Eram Razvan cel care nu era prea serios. Cel care cunostea foarte multi oameni. Dar de fapt avea prea putini prieteni adevarati. Pentru ca isi risipea energia cu atatia cunoscuti, in loc sa o aprofundeze cu cativa prieteni.

Pentru ca asa mi-am dispersat energia si dupa ce am cunoscut-o pe ea. Uite asa nu stim sa avem grija de oamenii la care tinem. De oamenii care conteaza.

Eu, cu iesirile mele, cu multii cunoscuti, cu viata mea sociala… Am neglijat-o. Si mai rau, nu am facut-o parte din aceasta viata. Cate as face acum. Cum as lua-o cu mine la orice concert, la orice petrecere, la orice iesire. Cum ma gandesc acum la ea de fiecare data cand merg la un eveniment. Si cat mi-as dori sa fie si ea acolo. Ea si atat. Nu ma intereseaza altceva. Doar pe ea as vrea-o acolo.

Ce lovitura zdravana am tras. Si cum am invatat. Nu as mai face vreodata lucrurile astea. Ce-a fost in capul meu? Nimic, mai mult ca sigur. Dar nu pot decat sa-mi imaginez ca va fi fost atunci in sufletul ei.

Dupa vreo zece 10 zile de dormit in medie 4 ore pe noapte…Ultima noapte in Zaragoza, hate good-bye(s)…Stres mare ca nu mai erau deloc locuri la autobuze, umblat de nebun dupa un internet-cafe, cu 1-2 oameni buni dupa mine, in timp ce restul se pregateau de ultima cina impreuna. In final, ma ajuta unul dintre organizatorii spanioli, sora lui comanda biletul online si rasuflu usurat. La 7 am autobuz spre Barcelona. Ma duc sa iau biletul in mana, apoi ma intorc la ai mei. Atmosfera luminata puternic de toate noile constructii de la Expo, dar cu adieri triste…

Ultima noapte, cu povesti multe, poze si ganduri de revedere. Ultima noapte pe malul raului. Dormit 2 ore si fuga la gara cu rucsacii in spinare. Alergatura muuulta pana la gara, agiatatie, puls… nu mai gasesc exact intrarea spre linia de autobuze si ajung la 7.02. Autobuzul nu mai e. Il astept pe cel de 9. Vin chiar 2, dar fie nu mai sunt locuri, fie soferii se leaga de ora 7.00 de pe biletul meu initial si nu se lasa convinsi deloc. 1 loc? Nu! Pierd avionul daca nu ajung! Mna…

Asa ca decid sa iau un tren de mare viteza pana la Barcelona. Super tren cu super pret de 60 euro si copii cat pentru o gradinita in jurul meu. Ajung la Barcelona, fac transferul la autogara, mai astept ceva pe acolo, apoi iau autobuzul catre Girona. Aproape plin de straini, care merg ca si mine la Bratislava. Ajungem frumos si la timp, check-in rapid si fara probleme si RyanAir este foarte in grafic. Iau un sandwich, apa si imi spal un mar. Inca 2-3 ture de dezmortire si imbarcarea. Zburam frumos, dormim, visam si ajungem in Bratislava chiar mai repede decat e programat.

Varianta Bratislava – Viena (bus in vreo 2 ore, ajunge la miezul noptii) si apoi Viena – Praga cu Student Agency (pe la 8 dimineata) cade pentru ca n-am prea avut timp sa rezolv de ceva cazare in Viena. Asa ca ramane varianta de noapte, tren sau bus, Bratislava – Praga. Scurte povesti cu omuletii din avion, apoi fuga catre autobuzul care merge la gara, incercand sa tin minte toate indicatiile din mesajele Denisei. Automatul de bilete nu functioneaza, asa ca mergem clandestino. Incercam la sofer, dar nici pe la ei, nici pe la noi soferii nu vand bilete. “Welcome to Slovakia” zice…si imi aduc aminte de prima vizita si de puternica asemanare cu Romania. Drumul de 30 de minute cu busul si apoi tigania din gara imi confirma. Mai ca incercam sa prind vreo vorba in romaneste, ma gandeam ca au invadat si Europa centrala, dar nu. Sunt ai lor si au destui

De aici incepe si partea cu ospitalitatea cehilor si slovacilor, oameni care m-au ajutat la fiecare pas cu lucruri marunte, dar care contau asa mult atunci. De cand am fugit din gara ca sa prind autobuzul spre autogara, nu mai aveam timp sa iau bilet si un tip mi l-a dat pe al lui. Am vrut sa-l platesc, dar n-a acceptat. Apoi om frumos venit de pe munte imi indica incotro e autogara. Cobor si imi aduc aminte ca fusesem aici si in urma cu 2 ani. Inauntru, totul inchis, in afara de chioscul de ziare unde abia am apucat sa schimb ceva bani ca s-a dat stingerea. In rest, doar cativa calatori asteptand. Cel mai simpatic a fost un tip pe la 40 de ani, cu care am stat pana aproape de plecare. Omul incerca sa ma ajute cum putea, incerca sa afle ce caut eu doar 3 ore in Bratislava…dar el nu stia engleza si eu nu stiam germana (lui). Asa ca de fiecare data cand ajungeam la un punct mort cu “discutia” noastra, zicea: “No problem. Equal.” si radea. Apoi au mai aparut 2 fete intoarse de prin excursie din Italia si am gasit si translatorii. Si am continuat discutiile. Ma simteam ca in Forrest Gump. Eu stateam pe banca si calatorii veneau si plecau, innodind povesti cu fiecare dintre ei.

Am iesit sa-mi iau un kebab si la intoarcere ma intalnesc cu 2 vecini din avion. Doi scotieni stabiliti in Barcelona si care faceau un tur prin Europa Centrala si de Est cu rucsacii in spinare. Stau putin de povesti cu ei, bucuros ca mai dau de vorbitori de limba engleza, apoi the scots decid sa ia trenul spre Viena si pleaca la gara. Ma furisez spre singurul loc inca deschis in pustietatea de autogara – toaleta – si la iesire ma abordeaza un tip care incepe sa-mi predice: “I have a message for you: God loves you!”. Prima data nici n-am inteles ce vrea, apoi m-am indepartat cat mai repede spre slovacii mei de treaba. Din zbor, il intreb: “Are you a preacher or…?”, la care el, foarte fericit si serios imi raspunde: “Yes. God loves you. You can feel it right now!”

Se apropie ora 11, intreb si intreb si aflu ca biletul de autocar e ceva mai mult decat coroanele schimbate de mine, asa ca reusesc sa mai scot ceva bani de la singurul bancomat, tocmai inainte sa se inchida gara si sa ne dea pe toti afara. Drumul de 5 ore pana la Praga a fost una din cele mai cumplite experiente, desi pare un drum ca oricare altul. Mi-a fost foarte rau, oboseala isi spunea cuvantul si in cele doua opriri pe care le-am facut ma clatinam serios. Am prins un loc la margine si nu imi puteam sprijini capul in nicio parte, trebuia sa stau doar drept. Atunci cred ca mi-am dorit cel mai mult sa ma intind. Pe jos, pe culoar, oricum, fara pat sau perna, doar sa stau intins, sa nu mai stau in capul oaselor pe scaun. Si picioarele mele lungi cautau spatiu, asa ca am atipit de cateva ori pe colegul din dreapta – un pusti care parea desprind din desenele animate japoneze, cu o privire mereu mirata si cu parul mare. Apoi la un moment dat am facut schimb de scaune, dar tot degeaba. Spatiu mic, mult prea mic…Si cosmarul de a nu avea unde sa-ti pui capul. Deloc. Nicicum.

Inainte de 4 ajungem in Praga. Pustiu si metroul inchis. Mai mult de atat, de la bancomat nu scot decat bancnote (evident), iar automatele de bilete merg pe monede. Mai stiti cand povesteam de oameni care m-au ajutat mult in asemenea situatii. Acum au fost doua “colege” de autobuz, care plecau in vacanta. Am colindat toata gara incercand sa fac rost (pe rand) de niste amarate de monede, dar barurile de noapte, singurele “oficii” deschise la ora aceea prea tarzie sau prea devreme, nu aveau si nu vroiau. Nu stiu ce fac fetele, cum se dau peste cap si reusesc sa face rost de niste monede si sa vina cu un bilet. Si in 2-3 minute ni se deschid si usile metroului. Multumesc frumos unor oameni pe care probabil nu ii mai vad, dar care si-au oferit un ajutor mic, dar pretios atunci. Iau metroul pana la Ladvi, ies afara si in aerul rece al diminetii, langa fantana arteziana oprita, imi scot carnetelul si incep sa scriu. Tot acolo se naste inceputul unui noi cantec. La Ladvi cerul sangeriu se crapa de ziua. La Ladvi oameni incepeau sa plece la munca. La Ladvi era frig, era pustiu, dar nu conta. Zambeam. Eram in acelasi oras.

(Si ce daca?)

Zambeste, o sa fie bine acolo!

Vita de vie-Liber
Asculta mai multe audio Muzica

Lhasa de Sela a murit la 37 de ani. Lhasa exista.

Azi dimineata am dat peste aceasta piesa. Stiti cu siguranta acele piese care parca spun ceea ce ganditi si voi, pe care parca vi le asumati pentru ca se potrivesc din multe puncte de vedere cu ceea ce simtiti sau ce ganditi in acel moment.

La fel si cu aceasta. Cred ca vorbeste foarte bine despre frustarile si nemultumirile unei generatii chemata acum 20 de ani sa reconstruiasca Romania. 20 de ani in care s-a ales praful si pulberea de ceea ce visau si sperau o parte dintre noi. “Degeaba…?” se intreaba Tudor Gheorghe la ora la care scriu aceste randuri.

Pentru mine si pentru multi altii, acum – probabil mai mult decat altcandva, chemarea de a pleca – scarbiti – catre locuri unde normalitatea si bunul simt inca se mai regasesc in dictionar, este din ce in ce mai mare. Se concretizeaza in cautari si planuri comune. Am inteles demult ca daca ar pleca asa toti, ce-ar mai fi? Am inteles si am spus nu, hai sa stam, hai sa strangem din dinti, hai sa fie acasa locul unde sa vedem puse in practica toate pasiunile, planurile si dorintele pentru o viata…normala, fireasca, mai buna. Golite de continut in fiecare zi pe mici ecrane, si ele parca suna acum nefiresc.

Dar nici n-am facut contract sa fim noi generatia de eroi sau martiri (sa-mi fie scuzate cuvintele mari, ca nu ne ridicam la nivelul lor) care sa stea sa le inghita aici pe toate. Nici cei care au plecat n-au facut-o de prea mult bine si nici lapte si miere nu curge in tarile calde, dar parca in sfarsit gasesti acele lucruri normale, simple, firesti, de bun simt, lucrurile din viata de zi cu zi. Acelea pe care ne-am obisnuit sa le vedem si sa le inghitim aici, zi de zi, dupa cum si altii s-au obisnuit sa facem asijderea.

Ascultati piesa. Ascultati bine versurile.

Shared via AddThis